Pe final de an, unul în care în România au apărut câteva albume bune și foarte bune (de exemplu ale unor trupe precum Taine, care a revenit un album excelent după prea mulți ani, Doomnezeu, un proiect atipic de stoner doom liturgic, care a scos un album de debut de ascultat în buclă sau, pe partea ceva mai alternativă, progresivă, byron a scos cel mai bun album de până acum) ne ia prin surprindere un material discografic al unei trupe care a avut un hiatus foarte lung. Formată în 1998 în Turnul Măgurele, un loc care a avut și are o istorie metal destul de interesantă, cu un demo apărut în 2002, The Hell Will Rise Again, trupa (de fapt un black metal one man band) Insepultus a revenit de curând cu un album surprinzător din mai multe puncte de vedere pe care le vom analiza pe cât posibil în această dare de seamă. În primul, rând Deadly Gleams of Blood, Steel and Fire nu este un album tipic, dintre cele care sunt produse deseori în ultimii ani, cu o trupă care a compus câteva melodii, le înregistrează, caută o imagine cât mai atractivă pentru copertă și-i dă drumul în lume. Nu este nici așa greșit, dar nu este cazul de data aceasta. Robert "Sepultus" Pieptan și producătorul său, Mihai „Coro” Caraveteanu au gândit un album conceptual gândit în profunzime, de la titlu, grafică (semnată de Costin Chioreanu, care nu doar a creat coperta, ci și un booklet cu mai multe imagini în alb-negru, care ele însele sunt opere de artă) până la poveste. În plus, fotografiile de promovare sunt ele însele gândite ca parte a conceptului și sunt făcute de Anca Coleașă. Albumul are câțiva invitați, dar în cea mai mare parte este opera celor doi.
Încă de la titlul albumului, Deadly Gleams of Blood, Steel and Fire, ne dăm seama că este unul dedicat războiului și chiar așa este, cele șapte melodii spun povestea unui soldat care se găsește în tranșeele Primului Război Mondial și care se luptă cu groaza, frigul, durerea, dorul și în niciun caz nu glorifică luptele. Fiind în domeniul literelor gândul meu s-a dus la romanele unor Camil Petrescu sau Erich Maria Remarque și citind versurile îmi dau seama că gândul meu nu e chiar hazardat. Versurile sunt adaptate după cele ale unor poeți din acea vreme, care au scris direct din experiența lor și care se potrivesc și în zilele noastre, când bombele încă mai cad nu departe de noi. Muzical vorbind, cele șapte piese se încadrează în genul black metal, dar nu cel original, ci cel al anilor 2000, cu riffuri melodioase și cu o voce growl care din când în când coboară sau urcă în intensitate și pe alocuri pare că narează sau șoptește.
Tobele se fac auzite încă de pe primele secunde ale primei piese, The Last Battle I, care incorporează și un intro. Sunetul chitarelor este acompaniat de o trompetă melancolică și vocea lui „Sepultus” crește treptat în intensitate. Intrăm ușor în atmosferă și a doua piesă, The Last Battle II, este mult mai directă, un black metal bazat pe riffuri și ritm, cu o voce care este de la început la înălțime, cu o trecere la un pasaj și mai agresiv după o rupere de ritm pe la jumătatea piesei. Este cred, piesa care ar putea să provoace mare prăpăd live. Apropo de asta, înțeleg că trupa pregătește ceva special la anul, câteva apariții live care să aducă ceva din atmosfera albumului direct pe scenă. A treia piesă, The Wreckage of the Earth, pe lângă riffuri și ritm, are și un solo superb de chitară care pică foarte bine și e destul de neașteptat. De asemenea, este o piesă rapidă, dar care mai scade din intensitate pe alocuri, are pasaje atmosferice care sunt necesare unui astfel de album și se încheie în forță.
Începând cu a patra piesă, The World's Heart, trecem la un alt nivel al albumului, piesa aceasta fiind chiar inima acestei povești belice. Încă de la început se aud câteva sunete de alarmă, care ne pregătesc pentru o atmosferă de război și simțim parcă pericolul, intensitatea și întreaga mizerie a luptei, iar chitara ajută, are un sunet alarmant ea însăși, în timp ce vocea este mai guturală și mai adâncă. Tobele sunt și ele puse mai mult în valoare pe această piesă și mai sunt câteva surprize pe care ascultătorul le va găsi dacă acordă destulă atenție. De fapt, cam toate piesele au mici pasaje neașteptate care se relevă după ascultări succesive.
A cincea piesă, Hell Upon Earth un interludiu acustic, o lungă scrisoare citită de către un actor, în sunet de chitare reci, de clape și de tobe, care creează un sunet emoționant și melancolic. Am ascultat-o de mai multe ori și am încercat să-mi imaginez ce simțea acel tânăr care își trăiește noaptea de Anul Nou în tranșee, în sunet de mitraliere și cu frica gazului. El le scrie părinților și cuvintele lui au ajuns, neașteptat, pe albumul unei trupe de black metal aproape 100 de ani mai târziu. După acest scurt interludiu, suntem din nou aruncați în luptă odată cu piesa The Old Lie, pe care revine și sunetul de trompetă și riff-urile redevin mai melodice, în timp ce vocea crește și devine ceva mai elaborată în inflexiunile sale. La fel, este o piesă pe mai multe niveluri de sunet, care se cere de mai multe ori reascultată. Ultima piesă, The Trumpet Sound, conține toate elementele albumului și le duce la un alt nivel de intensitate, fiind în același timp una dintre piesele mai melodice, mai calde, inclusiv pe voce, dar care de câteva ori ne surprinde cu pasaje grele.
Producția albumului a fost realizată la studiourile Taine Multimedia și casa de discuri la care a fost lansat este Loud Rage Music, iar calitatea este una exemplară, la nivel internațional. Instrumentele și vocea se aud bine, muzica are coerență, chiar curge ca o poveste, fără a fi repetitivă și fiind îndeajuns de creativă încât să te țină atent și interesant și îndeajuns de complexă încât să ceară mai multe ascultări. Într-adevăr, este un album scurt, aproape de 30 de minute, ceea ce la început m-a surprins și m-a nedumerit, dar partea bună e că într-o oră îl poți asculta de două ori și nici nu dă vreodată senzația că există ceva de umplutură. Nu, fiecare riff, vers, bătaie a tobei, sunet de trompetă e acolo cu un rost și ajută la crearea și la aprofundarea unor idei muzicale nu neapărat noi ca sunet, dar deosebite ca interpretare, ca înțelegere, ca aranjament. Adevărul este că de multă vreme nu am mai auzit în zona black metal românesc și nu numai niște riffuri atât de plăcute, de agresive și melodice în același timp. Albumul în sine, ca produs fizic, este unul de colecție, gândit și el în detaliu, de la imagini (care cum spuneam, ajută la înțelegerea poveștii din spatele versurilor și a muzicii), la fontul ales pentru versuri, la calitatea hârtiei și supracopertei (ediția slipcase este limitată la 100 de copii) sau a fotografiilor de prezentare.
Pot spune că după cel puțin 8 ascultări în diferite momente, pe drum, acasă, pe dealuri prin natură sau în jungla urbană, la căști sau direct de pe CD, acest album m-a găsit, cu fiecare ascultare, și mai încântat de ceea ce aud. Nu toate piesele mi-au plăcut în mod egal și aș fi vrut să fie ceva mai lung, dar de fiecare dată când am zis că ascult doar una sau două piese m-am trezit ascultând tot albumul, ceea ce nu mi se întâmplă decât cu cele care nu doar că trezesc ceva în mine, dar sunt capabile să mă țină curios și interesat. În plus, e un album care se desfășoară lent și chiar sunt necesare multiple ascultări pentru a-l pătrunde. Cred că Deadly Gleams of Blood, Steel and Fire e un produs muzical de toată isprava, gândit în detaliu și care sigur încântă și va încânta mulți oameni care apreciază un album care este el însuși ca o poveste.
Tracklist:
1. The Last Battle I
2. The Last Battle II
3. The Wreckage of the Earth
4. The World's Heart
5. Hell upon Earth
6. The Old Lie
7. The Trumpet Sound
Artist : Insepultus
Album : Deadly Gleams of Blood, Steel and Fire
Casă de discuri : Loud Rage Music
An apariție : 2023
