Luna Ianuarie este una a lentorii și a începuturilor, a revenirii după sărbăbori, dar și a primelor concerte. Cel dintâi la care am ajuns a fost cel al trupei de dark neofolk :of The Wand & The Moon, din club Quantic, cu Stroszek în deschidere. Nimic mai potrivit pentru o seară friguroasă de iarnă decât ritmuri calme, atmosferice și versuri pline de profunzime care ajung în zone precum natura, religia, dragostea, singurătatea, relația omului cu lumea. Multă lume n-a fost, din păcate, oricum nu cât să umple clubul, dar atmosfera generală a fost una dreamy, intimă și numai bună pentru a te imersa în lumile pe care le evocă cele două trupe. Publicul a fost primit începând cu ora 19.00, iar la 20.20 a urcat pe scenă prima trupă, iar puțin după 21.30 a doua, headlinerul. Trupele au venit cu merch la prețuri nu chiar exagerate. A fost fain și inedit că muzicianul Kim Larsen a avut la vânzare și polaroide făcute de el și semnate. Prima trupă a serii vine din Italia, chiar dacă numele sună a altceva, fiind preluat de la titlul filmului cu același nume regizat de Werner Herzog, care probabil reprezintă o sursă de inspirație pentru muzicieni. Formată în 2006, Stroszek cântă un neofolk întunecat și cu influențe de rock modern. Din 2013 trupa a devenit mai degrabă un proiect al lui Claudio Alcara, după ce ceilalți membri au părăsit grupul, imediat după lansarea discului „Wild Years Of Remorse and Failures” care în fapt e un fel de best of al trupei. Rămas singur, el a luat o pauză, apoi a revenit la proiect. Stroszek are patru albume lansate ca trupă și iată că, după 11 ani, apare în formula solo noul album numit sugestiv „about all the bad days in the world”. De pe acesta el a și cântat cele mai multe piese, dar și de pe albumele mai vechi, chiar și o piesă compusă când era chitarist în trupa de black metal Frostmoon Eclipse.
A urcat singur pe scenă, cu o chitară acustică și, acompaniat de voce, a cântat o suită de piese melancolice, numai bune să te bage într-o stare introspectivă. În spate, pe ecran, au rulat imagini potrivite cu muzica. Vocea lui adâncă și ușor șoptită este tocmai potrivită pentru a cânta versuri despre singurătate, despărțire și amintiri. Artistul ne-a zis că toate piesele lui sunt triste și a avut dreptate, dar uneori e nevoie și de o muzică din aceasta, face bine sufletului. Întreaga atitudine a fost una discretă, misterioasă, dar a comunicat frumos și bine cu publicul. O piesă a dedicat-o celor doi prieteni pe care i-a pierdut în 2020, un an care pare atât de departe, dar încă ne afectează. Cred că dacă ar fi avut și un percuționist ar fi sunat și mai bine, mai complet. A cântat piese precum: The beast who dreams of man, Spirits dweel, Can't make things undone sau Wasn't really gone.
:of The Wand & The Moon a fost pe scenă tot în formulă solo. Muzicianul danez Kim Larsen a ucat pe scenă tot însoțit de o chitară acustică, dar a avut în plus câteva efecte si backing tracks care au îmbogățit sunetul, ceea ce a fost un mare plus, mai ales că pe albume aceste mici sunete au un rol important în compoziție. Mi-a plăcut că stativul microfonul era împodobit cu flori. Pe ecran, în spatele lui au rulat imagini din filme franțuzești culte din perioada alb-negru a lui Alain Delon din câte am recunoscut. Pot înțelege de ce, atmosfera pieselor seamănă mult cu cea din filme. Vocea baritonală și atât de distinctă a lui Larsen a sunat bine de tot, iar din când în când a fost acompaniată cu replici din filme, așa cum ne-a obișnuit odată cu albumul The Lone Descent din 2011, care în contrinuare rămâne un album emblematic nu doar al trupei, ci al genului.
Kim Larsen ne-a trecut prin toată discografia sa, în timp ce, după propria-i mărturisire, s-a îmbătat pe scenă. A recunoscut că aceasta este partea cea mai bună meseriei, poți să bei la muncă. Dar nu s-a simțit, vocea lui a rămas de-a lungul serii la fel de bună, chiar mai bună pe măsură ce se încălzea. Iar corzile chitarei au sunat melodios, la fel de bine ca pe albume. Publicul a fost primitor, liniștit, a reacționat și la glumele lui, legate mai ales de faptul că el cântă doar piese heavy. Într-un fel are dreptate, sunt foarte grele, dar nu datorită unor ritmuri agresive, ci datorită încărcăturii emoționale pe care le poartă. Și de pe scenă artistul a transmis către public valuri de emoție și ne-a plimbat prin propriile gânduri și propria interioritate, care se deschid în astfel de momente. A fost o călătorie muzicală plăcută și de care o să-mi amintesc. A cântat piese precum: Viper Soul, Your Love Can't Hold This Wreath of Sorrow, Tear It Apart, Let's Take a Ride (My Love), Lucifer, Whispers of the Past, Twillight Halo, Lost in Emptiness Absence sau I Crave for You.
