Cronică de concert Tiamat - special show in Bucharest, 28 octombrie 2022

Autor: Ion-Valentin Ceausescu, 29 Octombrie 2022

Acum că toamna este în plinătatea ei muzica doom/gothic metal poate să fi înțeleasă și pătrunsă chiar mai bine decât în alte anotimpuri, poate doar iarna să mai fie potrivită. Și nu putea fi un moment mai bun pentru un concert cu suedezii de la Tiamat care au un setlist special, cântă cu precădere piese de pe albumele lor emblematice, Clouds (1992) și Wildhoney (1994), care pe bună dreptate sunt considerate clasice. După două albume, bune și ele, mai apropiat de death metal și nu cu totul deosebite, Tiamat și-a găsit pe aceste albume sunetul specific și inconfundabil. Cel puțin Wildhoney este un album complex și unic, atemporal, o adevărată anomalie, heavy și soft, melancolic, cu momente atmosferice în interiorul pieselor, iar versurile profunde și criptice se îndepărtează de temele clasice ale metalului.

Concertul a tot fot amânat, trebuia să se țină în 2020, apoi cu pandemia și alte probleme a tot fost reprogramat, dar până la urmă s-a întâmplat și clubul Quantic din București a fost plin până la refuz, fiind un eveniment sold out. Cu răbdarea treci și marea, se spune și cei care au avut răbdare și nu și-au vândut biletele au avut parte de un show pe care sigur nu-l vor uita prea repede, fiindcă în ciuda faptului că Tiamat și-a tot schimbat componența (doar Johan Edlund a rămas din 1987 și până în prezent, Tiamat fiind de fapt el și diverși muzicieni, la fel ca în cazul Therion sau Cradle of Filth) piesele au sunat brici pe scenă. În plus, în deschidere am avut parte de două recitaluri ale unor trupe de seamă din undergrond-ul românesc, tânăra speranță a doom-ului, Olympus Mons și Abigail, o trupă veche, respectată și iubită. A fost și merch din belșug, dar din păcate cei de la Tiamat nu au adus nimic, am visat la un tricou, dar n-a fost să fie. În general atmosfera a fost una bună, multe fețe cunoscute, mulți oameni care se vede că știau foarte bine unde sunt și cu ce se mănâncă această muzică. Cei de la Posada au organizat cât se poate de bine acest eveniment și merită aprecierea.

La 20.00 cei de la Olympus Mons au urcat pe scenă și au dat startul concertului. Au cântat și de data aceasta fără Antonia Pupeza la clape, ea fiind totuși în public. I-am mai văzut acum ceva vreme și știam la ce să mă aștept, mă gândeam că vor suna bine, dar din nou au fost surprins de plăcerea și de dedicația cu care cântă. Chiar dacă nu inovează genul, piesele lor sunt melodice, au și refrene pe care le poți cânta (mă gândesc mai ales la Crossroads sau Crimson dreams), au un mesaj, sunt melancolice, dar te încarcă și de o energie plăcută. Se simte influența trupelor din anii `90, a unor linii melodice care puteau să stea pe albumele de început Lake of Tears, Paradise Lost, Anathema sau My Dying Bride (chiar au colaborat cu solistul Aaron Stainthorpe pe câteva piese) dar au și acel ceva al lor, care dă unitate pieselor. Trupa are un album, Healer, din 2020, care se găsește pe internet, dar nu și în format fizic, cu toate că ar merita cu vârf și îndesat să semneze cu o casă de discuri care să o promoveze și să-i producă și următoarele albume, mai ales că ei scriu piese noi, chiar aseară au cântat una, Purgatory, pe care o mai cântaseră doar o dată înainte pe o altă scenă. E o trupă a cărei evoluție o voi urmări cu interes și acest recital a fost un început excelent pentru o seară care nu a încetat să mă uimească.

Setlist Olympus Mons:

Follow the light
Prevail
Flames in disguise
Heavens below
Purgatory
Crossroads
Darkness takes over
Crimson dreams

Pe la 21.35 au urcat pe scenă cei de la Abigail, într-o formulă cu Mihu Ilie la voce (care cred că nu o să mai fie în trupă, fiindcă a zis că îi face o deosebită plăcere să cânte cu foștii lui colegi pe scenă) și a cântat aproape o oră, atât piesele vechi din anii `90, de pe Bitter Tears (1997) sau Sonnets (1998), dar și de pe materialele mai recente, precum și o piesă de pe viitorul album, Respir, care este dedicată luptei împotriva depresiei. Abigail a cântat prima dată live după mai bine de trei ani și se vedea pofta de a fi în fața publicului. Oamenii din public le știau bine piesele și eu unul m-am bucurat să văd că foarte mulți s-au menținut activi tot recitalul lor, fapt care dovedește că e o trupă care îți menține statutul înalt în underground-ul românesc. Abigail e o trupă care în 1997 a avut o piesă, Sonet, ce era dată la TVR 1, fapt care acum mi se pare de domeniul fantastic și care încă produce emoție pe scenă cu această piesă, dar și cu cele mai noi. Eu i-am mai văzut acum ceva ani, dar într-o altă formulă, și chiar mi-a plăcut să-i ascult din nou live și sper să scoată noul album cât mai curând și să redevină o prezență stabilă pe scenele din București și din țară. Abigail a adus și un model nou de tricou care a fost pus la vânzare și care cred că s-a bucurat de succes. Au cântat piese precum: Sonet, Bitterness…Tears, Astral Sleep, Sweet Cruelty, Respir sau It Is The Night I Fear.

Tiamat înseamnă acum Johan Edlund la voce și chitară, Lars Skold la tobe (el este cu Tiamat încă din 1994), Per Wilberg la clape, Gustaf Helm la bas și Magnus Henriksson la chitară (care cântă și într-o altă trupă foarte faină, Eclipse) și, cum ziceam și mai sus, în această componență trupa a dat pe scenă lecții de muzică, de crearea unei atmosfere fără prea multe cuvinte, altele decât cele ale pieselor care au norocul de a fi extraordinare indiferent de albumul de pe care au fost extrase. Chiar dacă cele mai mult piese au fost de pe Clouds si Wildhoney (fiind un show special, dedicat acestor albume), Tiamat a mai cântat și de pe alte albume piese cuoscute precum Vote for Love, Via Dolorosa, Cain sau Cold Seed. Cel mai nou album al lor, The Scarred People, a apărut în 2012, deja au trecut zece ani, sper că nu va mai dura mult până la următorul.

Încă de când am auzit intro-ul Wildhoney am știut că va fi un concert deosebit, simțeam și frământarea sălii, plină ochi de oameni care erau nerăbdători să asculte piesele mult așteptate. Au intrat pe scenă, pictați pe față cu alb și negru și în spatele lor era logo-ul vechi al trupei, semne că zilele când se auzeau pe scenă sunete guturale, melancolice, care combină metalul și rock-ul anilor `70, melodii despre vise, stele, seruri vindecătoare sau frumoase adormite s-au întors. Au început cu Whatever That Hurts și au continuat cu piese de pe Wildhoney, apoi au trecut la Clouds și după un galop prin celelalte albume au încheiat apoteotic, la bis, cu The Sleeping Beauty și Gaia (pe finalul acestei piese Edlund a coborât de pe scenă și a dat mâna cu cei din primul rând și i-a însemnat cu o ștampilă cu logo-ul trupei). Edlund poate nu mai e la prima tinerețe, nu se mai mișcă atât de mult și nu comunică prea mult cu publicul prin cuvinte, dar vocea lui recognoscibilă s-a păstrat destul de intactă, la fel și capacitatea de a transmite emoții. Uneori nu e nevoie de prea multe vorbe pentru a crea punți de legătură, asta am înțeles de multă vreme și în seara aceasta mi s-a confirmat. Nu e puțin lucru să ții un club întreg vrăjit până după miezul nopții. De abia aștept să se reîntoarcă.

Setlist Tiamat: