În clubul Quantic a avut loc vineri și sâmbătă (5 și 6 aprilie 2024) prima ediție a festivalului dedicat black metalului: Underground for the Massses. Cele două zile au adus pe scenă 13 trupe diverse, din toată Europa și nu numai, black metal clasic, suicidal black, atmosferic, melodic sau black death metal, printre altele. Mi-a plăcut că a fost multă diversitate, nu au fost trupe de duzină care să umple vreun slot liber și sunetul a fost grozav, fără probleme de vreun fel. A fost merchandise din belșug, atât al trupelor, cât și un alt stand, local, care a fost în spațiul din spate al clubului. Echipa care s-a ocupat de fest, cei de la Din Întunerec și colaboratorii lor, a făcut o treabă bună și sper că edițiile viitoare vor veni și mai mulți oameni care să vadă trupe la fel de bune. Recunosc că o parte din line-up nu-l știam, dar unele trupe m-au surprins foarte plăcut și deja le-am trecut în playlistul meu. Cele mai multe trupe au venit pentru prima dată în România și unele dintre ele sunt nume grele ale scenei, ceea ce este cu atât mai impresionant și mă face să cred că ediția de anul viitor va fi chiar mai ieșită din comun. Ce mi-a mai plăcut este că nu au fost întârzieri sau alte tipuri de probleme, ceea ce pentru un festival este un mare plus. Ziua întâi
Prima seară a început cu Whiskey Ritual, o trupă din Italia care cântă un black death foarte supărat, așadar a fost o alegere foarte reușită pentru a începe această seară de "satane" care mai de care mai heavy. Mi-au plăcut mult riff-urile trupei și ritmul rock'n'roll, care te îndeamnă la petrecere și la voie bună. Italienii cântă despre black metal, prafuri magice, petrecere și despre importanța de a rămâne old school orice ar fi. Trupa are cinci albume, care mai de care mai (ne)serios, cel mai nou fiind „Kings” din 2022. Pe scenă au avut o atitudine foarte cool, i-au amintit oarecum de Motorhead. Ultima piesă i-a fost dedicată lui GG Allin, simbolul punk al anilor `80.
Sunken a continuat cu un black metal atmosferic adus tocmai din Danemarca. Trupa este relativ tânără, dar bine închegată, cu două albume scoase, cel mai nou și mai bun fiind „Livslede” din 2020. Trupa are o prezență scenică care inspiră încredere, dar și mult mister. Îmi place că există o proporție bine echilibrată între pasajele rapide și cele melancolice, precum și faptul că din când în când vocea este clean, dar un clean înspre doom, care dă bine de tot în compoziția pieselor. Sunken (care înseamnă "scufundat) cântă despre oceane, natură și melancolie într-un fel violent și liniștitor în același timp, fiind cu adevărat una dintre acele trupe care știe să te bage într-o stare si care creează o super atmosferă live. Pe scena din Quantic a fost una dintre trupele mele preferate și din câte am văzut, discutând cu oameni, nu doar a mea.
Helleruin din Olanda a schimbat puțin placa, a adus un black metal care pe alocuri mi-a amintit de Darvaza, mai ales vocea, dar și anumite pasaje melodice și unele riff-uri. Trupa s-a desfășurat cu duritate pe scenă, având un vocal care nu a stat o clipă locului și care m-a uimit prin varietatea sa vocală. Cu două albume în spate, cel mai nou fiind „Devils, Death and Dark Arts”, Helleruin are deja un stil al său destul de bine format și care se vede și mai ales se aude în prestațiile live. Trupa a atras multă lume în fața scenei și oamenii chiar păreau să cunoască bine piesele. Mi-a plăcut destul de mult concertul lor.
Serpents Oath din Belgia a adus un plus de viteză și de sunet de tobe mult mai puternic decât la trupele precendente, dar nu a reușit să mă impresioneze așa cum m-aș fi așteptat. Am ascultat câteva piese înainte, acasă, și cumva mi-au lăsat o impresie bună, dar am descoperit că nu-mi place în mod deosebit stilul lor de a cânta live, poate e ceva legat de felul în care transmit un anumit fel de energie sau poate este atitudinea lor, nu sunt tocmai lămurit. Totuși, obiectiv vorbind, per total trupa știe să pună în scenă un spectacol muzical exact așa cum te-ai aștepta de la o trupă de black metal. Au urcat pe scenă pictați pe față, foarte siguri pe ei și pe muzica pe care o cântă și chiar au reușit să provoace un mic moshpit, lucru neașteptat la un concert de black metal.
Thy Light este una dintre trupele pe care le asteptam cel mai mult în prima zi și nu am fost deloc dezamăgit de prestația formației originare din Limeira, Brazilia. Au urcat pe scenă într-o lumină albastră și cu mult fum, înveșmăntați în robe negre. Când mă gândesc la black metal depresiv, melancolic și atmosferic Thy Light este una dintre trupele care-mi vin în minte. Pasajele lungi, riff-urile melodioase și vocea care te bântuie sunt elemente care ies în evidență și pe care le-am regăsit foarte bine transpuse și live. Prestația trupei a fost remarcabilă, fără doar și poate, una dintre cele mai bune din câte am văzut și auzit la o trupă de black metal în general, nu doar acum. Au cântat multe piese de pe albumul (de fapt demoul relansat sub forma uni album) lor emblematic, „Suici.De.pression”, până aproape de miezul nopții. Sunt foarte bucuros (dacă ăsta a fost sentimentul) că am putut avea ocazia să văd această trupă live. Sper să revină.
Mork a încheiat prima seară de festival cu un black metal rapid, dur, plin de schimbări de ritm, fără momente de respiro, mai aproape de spiritul autentic black metal. Trupa norvegiană are destulă melodicitate, dar principala calitate este ritmul nebun al pieselor, iar cântate live sunt și mai savuroase. Poate că în unele momente aș fi vrut ceva mai multă diversitate, întrucât piesele mai noi cam seamănă între ele, dar noroc cu cele vechi, mult superioare din punctul meu de vedere. Trupa a revenit în România după 6 ani de la primul concert și a dovedit că este, în continuare, un grup muzical care poate atrage mult public și care știe că facă o atmosferă de zile mari. Tot nu știu și nu știu dacă voi afla vreodată ce însemană numele trupei, dar logoul pare inspirat de un coșmar de-al lui H.P Lovecraft.
Ziua a doua
Ziua a doua a inceput mai devreme, la 17.40 cu trupa de black death Akrotheism, care a sunat extrem de zgomotos și mi-a dat un boost de energie, după ce toată ziua fusesem cam adormit. Grecii au cântat piese de pe cele două albume scoase până acum. Mi-a atras atenția că în spate, pe ecran, rulau scene dintr-un film vechi, dar pe care nu am reușit să-l aflu, însă mi-a plăcut ce am văzut și mi s-a părut că se mulează bine pe atmosfera de concert. Mie personal nu mi-a spus prea multe muzica trupei, mi s-a părut cam dezlânată și nici nu am simțit o mare coeziune între membri pe scenă, dar nu pot spune că nu mi-a plăcut chiar deloc. A fost ok, dar doar atât.
A urmat Thagirion din Franța cu un black agresiv, direct, cu puține momente mai melodice, dar cu o chitară care știe să mitralieze riff-uri. În general muzica lor mi s-a părut de o duritate extremă, care te face să te gândești la toate nebuniile din viața ta, dar na, așa-i în back metal. Totuși, unele piese mi s-au părut ceva mai digerabile, cu intro-uri aproape de blues sau cel puțin mai liniștite. Nu am avut cum să mă plictisesc în timpul concertului, fiindcă au fost periodic momente care mi-au atras atenția, mai ales unele pasaje de pe la mijlocul melodiilor care mi s-au părut chiar bine de tot scrise.
Vortex of End a venit tot din Franța și a pompat niște sânge proaspăt în instalația black metal, cu o muzică rapidă, cu compoziții bine închegate și o energie molipsitoare. Fără să fiu musai un mare fan al trupei, chiar dacă am mai ascultat din când în când, pot totuși să apreciez talentul, dedicația și felul în care se prezintă pe scenă. Oamenii au scos din ei tot ce e mai dur, mai violent și mai dificil și au transformat totul în muzică, iar melodiile sunt într-adevăr ieșite din tiparul clasic al trupelor de black metal, care reciclează din nou și din nou aceleași ritmuri, așadar se vede că francezii au încercat și ceva mai nou, mai creativ.
Că tot a venit vorba de creativitate, cei de la Pensées Nocturnes au schimbat puțin ambianța și morga prea serioasă a trupelor de până acum și au cântat un black metal avangardist, cu acordeon, clape și trompete, pe lângă instrumentele clasice. Îmbrăcați ca niște cerșetori dați afară de la circ, mânjiți pe fețe și pe corp, francezii au scos publicul din amorțeală. La un moment dat vocalul a coborât de pe scenă și a început un moshpit care s-a extins și a ținut tot show-ul. I-a urmat și acordeonistul. Țineam mult să văd această trupă care mi-a plăcut de-a lungul anilor, dar nu mă așteptam să fie chiar atât de bună și să facă un asemenea show dement. Trupa a făcut o selecție bună din cele șapte albume scoase din 2009 până acum, cel mai nou fiind „Douce Fange” din 2022. Este una dintre trupele care mi-au lăsat o impresie foarte pozitivă.
Merrimack a fost, cu siguranță, una dintre trupele cele mai așteptate ale festivalului, întrecută poate de Cult of Fire. Francezii cântă un black mai clasic, visceral, fără compromisuri, iar temele abordate sunt dintre cele mai negre și mai blasfemiatoare. Chitările scot gloanțe, basul și tobele sfârtecă, iar vocea aduce a unui om aflat în agonie. Mi-au atras atenția câteva pasaje mai ales de final ale pieseor, când se strânsese deja o mare intensitate de sunet care a explodat într-un ritm muzical dement și care nu lasă nimic în urmă, doar emoții intense. Mă cam ajunsese oboseala celor două zile, dar am mai băut ceva și muzica trupei mi-a mai dat niște energie. Trupa a scos chiar anul acesta un albm nou, „Of Grace and Gravity”, de pe care a cântat câteva piese.
Hell Militia, la fel din Franța, a continuat în aceeași tradiție, cu un metal plin, rapid, dur și neliniștitor. Trupa are niște elemente și de death metal, chiar de doom pe alocuri, iar vocea poate să treacă prin mai multe modulații, după cum am putut observa. Este, de asemenea, groovy și chitările au deseori un ritm care se poate schimba de la un riff la altul. Este ceva neliniștitor în muzica acestei trupe care a fost o vreme aproape inactivă, în sensul că a lăsat să treacă zece ani între albume, cel mai nou fiind „Hollow Void”, lansat în 2012, la un deceniu de la „Jacob's Ladder”. Pe ecran, în spate, au rulat tot felul de imagini violente, fiindcă și versurile trupei tratează teme grave: crima, drogurile, moartea, imagini care au adus un plus concertului, care brusc a devenit și mai neliniștitor. Rezultatul final a fost unul bun, fiind una dintre trupele care chiar dacă nu mi-au transmis neapărat ceva, le-am putut admira pentru întreaga desfășurare de forțe live.
Înainte de Cult of Fire s-a tras cortina pentru a se aranja scena. Știam că voi lua parte la ceva deosebit, am mai văzut pe internet filmări cu prestații live ale trupei, dar nu mă așteptam să-mi placă chiar atât de mult. Praghezii sunt cunoscuți pentru faptul că desfășoară un fel de ritual pe scenă și că performează mascați în robe orientale și că au pe ei diverse simboluri hinduiste. Și așa a fost, cei doi chitariști au stat așezați pe nișt tronuri în formă de cobre, pe care păreau că le îmblânzesc cu instrumentele, toboșarul avea și el o îmbrăcăminte specifică, iar vocalul a venit cu o mască a unui zeu cu coarne și în timpul concertului a făcut câteva ritualuri pe o masă încărcată cu flori, fructe și statuete cu zei. De-a lungul show-ului a folosit foarte multă tămâie, fapt care a adus un plus de misticism în atmosfera generală. Au cântat și două piese ceva mai liniștite, dar în general setlistul lor a fost unul dominat de sonorități care îmbină black metalul cu muzica orientală și cu elemente de ritualuri budiste. Cred că a fost un final de festival în mare forță și de abia aștept să văd ce trupe vor veni la ediția de anul viitor, fiindcă eu unul sigur vor reveni.
